Some collage

I am turning black. Fade to black is what they would say.
Is there something similar to nothingness?! An absolute void of thought. Is there such a place?! Can I visit there someday ?! Or would I be forever lost in this beautiful chaos? I believe that is the true key. To see order in chaos, mesmerizing in horrific, beautiful in plain ugly and light in deep darkness.
All I see is "a room within a room" a thought within a thought, a dream so deep and seamlessly looped. "A painter in my mind" splashing all the colors at once. I need something more... tell me something more.. tell me how you feel!
I fell like "I`m sitting all at once and its too much. my heart fills up like a balloon that is about to burst and then it flows thru me like rain and I can`t feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life." I am a tourist in my dream.

5implu de la 7empest

Piata software evolueaza. Abonamente anuale, micro-payments si alte demersuri capitaliste care nu le inteleg. Isi maresc complexitatea, workflow-ul, dimensiunea si memoria ocupata in timpul derularii.  Ocupa din ce in ce mai mult spatiu virtual. Asa decizi, ca trebuie sa faci loc sa poti lucra eficient. Incepi sa faci curat. Aduni toate proiectele vechi, le arhivezi si incerci sa le sortezi, Nu prea reusesti ca era un haos cand te-ai apucat sa le faci. Le indesi pe toate intr-un folder. Stergi toate fisierele vechi care crezi ca nu ai nevoie de ele. Filmele sunt pe netflix, le pastram pe cele vechi. Muzica e pe spotify... Delete All > Empty Trash. Ajungi si la poze. Atatea poze... . Atatea poze s-au strans de-a lungul anilor si acum incepi sa le re-vezi dupa mult timp. Cate culori si emotii. Ce copil erai. Era un vis. Cautam un vis. Si acum??? Trebuie arhivate toate pozele, puse intr-un folder. Inevitabil sunt inlocuite de progame serioase si folositoare. Peste cateva zile te apuci sa lucrezi sau sa incerci sa lucrezi si tot mai dai scroll prin vechile poze. Nu te poti concentra si tot visezi. Realizezi ca nu ai facut nimic toata ziua si productivitatea nu exsista, nici spatiu nu este, ca sa fim seriosi, cate progame de arhivare salveaza mult spatiu. E un algoritm ce sorteaza biti gaseste un pattern si noteaza repetivitatea. Deschizi browserul si comanzi un HDD nou. SSD. Viteza la citire si scriere 500mb/s. Wow. Trebuie sa faci acest upgrade sa poti functiona. Scoti vechiul hard-disk si il instalezi pe cel nou. Cel vechi il pui in cutie si il depozitezi undeva bine. Cine stie cand vrei sa revizitezi aceste locuri. Il pui in dulap si inchizi bine usa. Acum noul spatiu virtual este plin de progame. Ai inlocuit toate culoriile cu executabile, emotiile cu comenzi, muzica de pe oDC cu spotify, filelist cu netflix, cautarea noului cu repetivitatea. E mai simplu asa zic. Deschizi, iti faci treaba si inchizi.

Simplu! Nu?!

The Egg // Reîncarnarea

The Egg

By: Andy Weir

You were on your way home when you died.

It was a car accident. Nothing particularly remarkable, but fatal nonetheless. You left behind a wife and two children. It was a painless death. The EMTs tried their best to save you, but to no avail. Your body was so utterly shattered you were better off, trust me.

And that’s when you met me.

“What… what happened?” You asked. “Where am I?”

“You died,” I said, matter-of-factly. No point in mincing words.

“There was a… a truck and it was skidding…”

“Yup,” I said.

“I… I died?”

“Yup. But don’t feel bad about it. Everyone dies,” I said.

You looked around. There was nothingness. Just you and me. “What is this place?” You asked. “Is this the afterlife?”

“More or less,” I said.

“Are you god?” You asked.

“Yup,” I replied. “I’m God.”

“My kids… my wife,” you said.

“What about them?”

“Will they be all right?”

“That’s what I like to see,” I said. “You just died and your main concern is for your family. That’s good stuff right there.”

You looked at me with fascination. To you, I didn’t look like God. I just looked like some man. Or possibly a woman. Some vague authority figure, maybe. More of a grammar school teacher than the almighty.

“Don’t worry,” I said. “They’ll be fine. Your kids will remember you as perfect in every way. They didn’t have time to grow contempt for you. Your wife will cry on the outside, but will be secretly relieved. To be fair, your marriage was falling apart. If it’s any consolation, she’ll feel very guilty for feeling relieved.”

“Oh,” you said. “So what happens now? Do I go to heaven or hell or something?”

“Neither,” I said. “You’ll be reincarnated.”

“Ah,” you said. “So the Hindus were right,”

“All religions are right in their own way,” I said. “Walk with me.”

You followed along as we strode through the void. “Where are we going?”

“Nowhere in particular,” I said. “It’s just nice to walk while we talk.”

“So what’s the point, then?” You asked. “When I get reborn, I’ll just be a blank slate, right? A baby. So all my experiences and everything I did in this life won’t matter.”

“Not so!” I said. “You have within you all the knowledge and experiences of all your past lives. You just don’t remember them right now.”

I stopped walking and took you by the shoulders. “Your soul is more magnificent, beautiful, and gigantic than you can possibly imagine. A human mind can only contain a tiny fraction of what you are. It’s like sticking your finger in a glass of water to see if it’s hot or cold. You put a tiny part of yourself into the vessel, and when you bring it back out, you’ve gained all the experiences it had.

“You’ve been in a human for the last 48 years, so you haven’t stretched out yet and felt the rest of your immense consciousness. If we hung out here for long enough, you’d start remembering everything. But there’s no point to doing that between each life.”

“How many times have I been reincarnated, then?”

“Oh lots. Lots and lots. An in to lots of different lives.” I said. “This time around, you’ll be a Chinese peasant girl in 540 AD.”

“Wait, what?” You stammered. “You’re sending me back in time?”

“Well, I guess technically. Time, as you know it, only exists in your universe. Things are different where I come from.”

“Where you come from?” You said.

“Oh sure,” I explained “I come from somewhere. Somewhere else. And there are others like me. I know you’ll want to know what it’s like there, but honestly you wouldn’t understand.”

“Oh,” you said, a little let down. “But wait. If I get reincarnated to other places in time, I could have interacted with myself at some point.”

“Sure. Happens all the time. And with both lives only aware of their own lifespan you don’t even know it’s happening.”

“So what’s the point of it all?”

“Seriously?” I asked. “Seriously? You’re asking me for the meaning of life? Isn’t that a little stereotypical?”

“Well it’s a reasonable question,” you persisted.

I looked you in the eye. “The meaning of life, the reason I made this whole universe, is for you to mature.”

“You mean mankind? You want us to mature?”

“No, just you. I made this whole universe for you. With each new life you grow and mature and become a larger and greater intellect.”

“Just me? What about everyone else?”

“There is no one else,” I said. “In this universe, there’s just you and me.”

You stared blankly at me. “But all the people on earth…”

“All you. Different incarnations of you.”

“Wait. I’m everyone!?”

“Now you’re getting it,” I said, with a congratulatory slap on the back.

“I’m every human being who ever lived?”

“Or who will ever live, yes.”

“I’m Abraham Lincoln?”

“And you’re John Wilkes Booth, too,” I added.

“I’m Hitler?” You said, appalled.

“And you’re the millions he killed.”

“I’m Jesus?”

“And you’re everyone who followed him.”

You fell silent.

“Every time you victimized someone,” I said, “you were victimizing yourself. Every act of kindness you’ve done, you’ve done to yourself. Every happy and sad moment ever experienced by any human was, or will be, experienced by you.”

You thought for a long time.

“Why?” You asked me. “Why do all this?”

“Because someday, you will become like me. Because that’s what you are. You’re one of my kind. You’re my child.”

“Whoa,” you said, incredulous. “You mean I’m a god?”

“No. Not yet. You’re a fetus. You’re still growing. Once you’ve lived every human life throughout all time, you will have grown enough to be born.”

“So the whole universe,” you said, “it’s just…”

“An egg.” I answered. “Now it’s time for you to move on to your next life.”

And I sent you on your way.


OP

CFR si prietenii sai.

Era o zi de luni si incercam sa ajung la facultate. Eram in gara de sud in Ploiesti. Asteptam acceleratul de Bucuresti Nord. Cu cateva minute inainte de sosirea trenului pentru care cumparasem bilet, ajunge alt tren carevasazica ajunge la spiru hare. Facultatea Spiru Haret. Eram mirat dar si putin entuziasmat. Am sarit in el fara sa mai gandesc a doua oara. Trenul imi dadea o senzatie de dubiu, parca mai calatorisem cu el. Ignor. Ma asez langa geam si imi pun castile pe urechi. Atipesc. Brusc ma trezesc. Trenul trecea printr-un tunel. Ma gandeam ca este podul de la Basarab, dar era prea intuneric si nici nu dormisem atat. Scot capul pe geam.. nimic, era bezna. Ma ridic speriat si merg spre coada trenului. Atunci realizez ca trenul era gol. Nu bag in seama lucrul asta. Ajung la coada trenului, tot intuneric, dar vag, de la lumina trenului, imi dau seama ca trenul trece printr-o parcare imensa, goala. Nedumerit incerc sa deschid usile cu maneta de urgenta, dar o voce se aude din spate "Stai". Ma uit speriat, vad decat o silueta neagra de om. "Nu ma intreba cine sunt pentru ca este irelevant" imi spune el cu o voce ragusita. Il ignor si intind mana spre usa. "Nu incerca sa cobori, vei fi prins si exmatriculat, Urmeaza planul care l-am stabilit.". Ii raspund cu voce indignata "Mihail, dar..." Imediat uit ce vroiam sa ii zic. Stiam cum il cheama. Speriat, ma uitam pe geam. Nu mai ziceam nimic. Nu stiam ce sa fac, sa fug, sa raman cu el, sa incerc sa sar din tren. Se aud niste bubuituri puternice si trenul se clatina usor. Trenul trecea prin niste usi ce se balansau. Pe deasupra trenului erau alte sine. Vad ca trece un alt tren. Se simte o frana brusca si vagonul se opreste in dreptul unei usi. PS-502 scria pe ea. Era foarte lata si ruginita. Mihail imi spune ca aici trebuie sa coboram. Eu raman blocat. Totul se lumina-se si se vedea ca printr-o ceata densa ca trenul trecea cu incetinitorul prin facultate. Nu puteam sa ma misc. Ii auzeam vocea lui Mihail, din ce in ce mai grava, cum imi spunea sa coboram, dar nu se apropia de mine. De indata se intuneca tot. "Tu chiar vrei sa nu uiti nici de data asta?! Nu vei mai putea fi incarcat incaodata. Esti deja prea slabit." Ce sa uit?" il intreb eu. "Urmeaza-ma". Ajungem in compartiment. "Ia-ti lucrurile si hai sa coboram" imi spune cu o voce grava. Pana sa ajungem la usa trenul opreste in gara de nord bucuresti. Ne dam jos. "Urmeaza cataramele gentilor aurii." Ma uit inspre el, tot o silueta imi parea. Ma loveste cineva cu un bagaj si intr-un moment de neatentie, Mihail dispare. Incep sa merg bulversat spre casa de bilete. Ma loveste din nou cineva cu o geanta. Era grabit. Ma uit sictirit la el si vad ca ii atarna de o catarama neagra lunga a unei genti aurii. Din instinct apuc catarama si o leg de ghiozdanul meu. Catarama se tot muta de la geanta la geanta si ma tragea si pe mine dupa ea, dar toate gentile erau aurii. La un moment dat, ma trezesc in toaleta barbatilor din gara. Dar mult mai mare. In capat, langa pisoare erau niste scari imbracate in catifea rosie. Pe trepte era un barbat care plangea. Tipul imbracat la costum negru cu o camasa rosie, cravata neagra, iar tivul de la pantaloni cusut cu un fir auriu. Catarama se apropie usor de el. Cand il atinge se trasnforma intr-o panglica aurie. Se zbatea agresiv ca un sarpe decapitat. "Ia-o! Du-te! Eu nu mai vreau sa iau parte in acest joc. Mi-a supt toate puterile. Trebuie sa mai urc doar aceste scari dar nu pot. Nu pot sa ma mai misc" urla la mine. Il intreb nedumerit despre ce e vorba. "Taci! Taci, ia-o si pleaca pana nu se intorc. Iti va arata adevarul despre tine." Spune cateva cuvinte care nu le-am inteles si panglica se dezleaga de el si imi da un impuls de fuga. Incep sa alerg dupa dorinta ei. Simteam cu ma ghideaza. In aceasta fuga si zig-zag printre oamenii din gara incep sa imi aduc aminte fractiuni din niste conversatii cu Mihail. In una din ele imi spunea sa urmez panglica, dar sa ai grija la oamenii care te vad." Cobor spre metrou si totul era schimat. Numai catifea rosie, candelabre de cristal si toti oamenii la patru ace. Eu eram in pantaloni scurti, maieu si sandale. Era clar ca nu aveam ce sa caut acolo. Incep sa incetinesc la o cortina pe care scria "Accesul strict interzis." Panglica se restrange si se face verde. Intru cu incredere. Il vad din nou pe Mihail. "Nu, nu intra acum! Te vor recunoaste!". Il ignor si inaintez cu incredere. Ajung la o alta cortina, scris pe ea cu fir auriu PS-502. Pasesc cu grija inspre cortina. Era intuneric pe cealalta parte. Imediat se aude in difuzoarele garii "Atentie, pactul 502 a fost rupt. Va rugam sa evacuati in ordine gara. Ne cerem scuze si va multumim".In acel moment vad doi civili ca se intreapta spre mine. Ceva ma ardea din ce in ce mai tare in buzunar. Era panglica. Acum era rosu tango. Instant ce o scot ia foc. Incerc sa o iau la fuga dar sunt prins imediat.Ma leaga la maini la picioare si la ochi. O fosneala puternica in jurul meu. Dupa cateva secune de aud niste pasi grei. Se face liniste. Ma dezleaga la ochi. Erau cel putin zece oameni in jurul meu, iar in fata mea silueta din tren. Avea in mana un diplomat. Se apropie de mine. "Sunt Mihail. Se pare ca de data asta trebuie sa aplicam masuri mai drastice. Imi pare bine ca s-a ajuns aici. Data viitoare nu o sa mai ajungi pana aici. Dar nu va mai fi data viitoare" in acest timp isi deschide servieta. Erau trei pistoale aurii. Scoate unul. Indreapta pistolul spre frunte, imi zambeste si trage fara sa ezite. Ma trezesc brusc.

Gen..

Era o zi ca oircare alta. normala dupa cum parea. ceasul destul de tarziu. dar eu inca mahmur de somn. incerc sa ma ridic din pat dar nu puteam si asa ca mai lenevesc umpic. aud vocile infundate alor mei din bucatarie spunadu-mi sa ma trezesc. Intr-un final ma dau jos din pat si merg mahmur spre bucatarie, o salut pe mama si pe tata. Imi dau seama ca aproape totul avea o compozitie organica.televizorul, frigiderul, oglinda, dulapul, cartile. Ma simmteam ca in vizuina extraterestruli din "Alien". Ma apropi de pereti si simteam ca si cum ar fi avut un puls.Ma speri putin. ma duc la bucatarie sa vorbesc cu ai mei sa vad ce s-a intamplat si raman inghetat.ai mei erau mici de un metru si aratau ca niste "creepi" din dota. slinosi, organele carca erau capsate de torace. Ei se purtau normal ca si cum totul ar fi normal. am fugit afara.. si toti oameni erau la fel. am fugit in centru era un fel de razboi, intre aceste creaturi si oameni care mai erau normali, la fel ca mine.ma intalnesc cu un prieten, si imi spune sa mergem sa plecam de aici ca suntem in inferioritate. ma duce la mine pe acoperisul blocului in care stau eu si imi vad rucsacul meu."haide sa plecam", imi spune el. nu stiam ce sa fac, eram inca in soc. "Haide sa nu vina dupa noi, vrei si tu sa fi <>??".Imi da o palma si imi spune sa-mi revin.imi pune rucsacul in spate, si imi spune sa apas pe pe chinga verde. o apas. acesta se transforma intr-un fel de elicopter mai mic, dar jumate organic jumate mecanic. ne suim in el si plecam. observ tot orasul de sus cum era sub asediu de acesti "marchetarii" observ liderul lor care era defapt un om. mergem pe un deal unde prietenul meu incearca sa imi explice cum s-a intamplat totul. nu am reusit sa inteleg nimic. erau prea multe informatii la un loc nu puteam sa procesez nimic. nu realizam. Ma intorc inapoi acasa, si vad liderul marchetarilor cum dormea la noi pe caneapea, raman masca. incerc sa vorbesc cu ai mei, sa imi explice ce se intampla. nu reusesc sa imi spuna nimic. decid se plec la razboi cu acesti marchetari sa plec in rezistenta. imi descopar multe abilitati. puteam sa zbor, parca eram infectat cu putina mutatie de la acei marchetari. puteam sa modific orice substatnta organica in compozitie cu ceva neorganic in orice. decid, sa plec departe, razboil de rezistenta il pierdeam. imi creez un naveta ce putea atinge viteza lumini. inainte sa parasesc atmosfera imi aduc aminte de lectia la fizica de relativitate. cum si ca un avion daca merge cu viteza sunetului acesta ajunge cu cateva secunde mai devreme in timp. asa ca dau orbitez planeta cateva ore in speranta de a ajunge inapoi in timp. vad evolutia cum a cuprins planeta. cum totul a dezevoluat.vad sursa cea ce ma inspaimanta si mai tare. Eu am fost. Se face ca eram intr-un desert si am gasit o piatra organica. am luat-o sa o cercetez si se pare ca avea o viata.eram foarte curios de aceasta viata extraterestra. un preten ajunge pe la mine pentru ca nu mai daduse-m nici un semn de viata de ceva zile. acesta si el fascinat de aceasta piatra o atinge. piatra imedeaiat interactioneaza cu el si e absorbita de de corp. fata lui imi aduce aminte de ceva... era liderul. totul are sens. acesta imi multumeste ca l-am eliberat si imi ofera ca dar aceste puteri, dar lesin si se pare ca de aici sunt amnezic.ma intorc inapoi in timpul meu, cu inca cateva informatii. Stiam unde e capul central ce coordona totul. reusesc sa resetez computerul si sa il opresc. toate centrele de control de marchetar din lume cad. foarte fericit ca am resit sa opresc asetea ies pe geam. il vad pe cosma. "AAALLEEX!" ma vede ma saluta, si vroiam sa sar pe geam nu puteam de la rucsac. il dau jos, si sar. asta se sperie ca vroiam sa sar si fuge, nu intelegeam dece. in picaj imi dau seama ca nu mai aveam acele puteri. Ma trezesc.

One day i`ll have enough to gamble.

"Prefer sa raman la limita saraciei. Nu am nici o pereche de pantofi care sa nu fie gauriti si, singura pereche de incaltaminte pe care o detin, e cea din picioarele mele. Nu ma incanta lucrurile inutile, deci nu am nevoie de foarte multi bani in viata mea. Trebuie sa treci prin niste chinuri daca vrei sa faci bani si, in momentul in care ai strans destui, vrei si mai multi si astfel chinurile continua. Totul e foarte complicat. Daca ramai sarac..... chinurile sunt mici" 1965 - von dutch

Kebab

** continui in categoria vise.

Un drum. oarecare nu stiu unde nu stiu cum am ajuns aici. e noapte. nici o cladire. la un moment dat apra cineva in flacari. era o fata. tipa dupa ajutor. nu trec 5 minute si apar fetitele powerpuff,. dar era ceva dubios aveau voci de barbat. prima din ele incearca sa o preasca focul cu un foc rosu de praf de pusca. evident nu functioneaza. a doua incearca cu un jet de kerosen nici asa nu a mers. a treia incearca sa o prinda intr-o plasa sa nu se mai miste ca sa nu mai inteteasca focul, evident cum a atins-o s-a topit.toate trei incearca sa o acopere cu niste scanduri de lem sa lase focul fara oxigen dar evident se facu-se foc mai puternic. incearca tot sa-i faca vant tot focul se intetea. fata era in chinuri groaznice. La un moment dat trece o baba si arunca pe ea cu apa. focul dispare imediat, fata nu avea nimic. fetitele powerpuff se sperie si pleaca. eu am ramas foarte mirat, si mancam un kebab. foarte bun, mare, cu maioneza multa si proaspata, carne de pui nici prea arsa si prea cruda, perfect facuta. painea moale si calda si nu se faramita. tot kebabul avea aceia-si temperatura, nu era varza mai rece si carnea super fierbinte, totul era perfect. imi continui drumul, si ajung la un deal cu o cladire dubioasa. Baroc, cred ca este, e nopate si nu imi dau seama. as putea sa zic ca sunt pe lipscani. dar era o singura cladire, rapanoasa, si nici un om. aprare un om, foarte dubios, pijama roz, creasta lunga dar nu ridicata. nu imi dau seama cine e. prea intuneric. incepe si canta o melodie , versuri foarte intepatoare, anafore, metafore, antiteze. imi dau seama cine este, manyard. o multime de oameni era un fata inecep si urla cu dispret de el, parca ii zgaria pe creier. ca din senin din melodia lenta si verusuri intortocheata, scoate un racnet puternic, si se transforma in alt om, guilmor tanar. care scotea acelasi racnet mult mai inalt, asemanator cu cel din 'careful with that axe eugine'. se pare aca solistica lu de chitara ii zgarie mai rau pe oameni. ii inebunea. eu mancam linistit din kebab, care era la fel de mare dar eu imi potoleam foamea. dupa solistica lui guilmor, aceasta lumina puternica se transforma intr-o umbra care fuge spre cladirea inalta si rapanoasa si se strecoara printre iste gratii vechi si subtiri. E liniste, pustiu, intuneric. nu stiam ce sa fac. bag kebabul in buzunar, si incep sa umrez drumul care urcase umbra. ajung la gratii, ma rog nu erau gratii era niste etajere de frigider, sudate si indoite. vad ca cineva vroia sa iasa, era manson, cu membre de peste. parea suparat. am incercat sa ii cant sweet dreams, ca sa-l calmez dar nu mergea. nici nu m-a bagat in seama. m-am speriat, si m-am lipit de gardul subred din spatele meu. erau niste postere vechi cu un concert cu manson. Tot printre gratii mai incep sa iasa alti oameni. o femeie dezbracata complet, care mergea pe maini, si cu picoarele cracanate in aer, organele genitale findui acoperite cu o frunza rosie de mesteacan. la cat de speriat eram, am inceput sa mananc din kebab. dupa care am fost strapuns de o realitate, era tarziu, dormeam prea mult.niciunul din oameni dubiosi nu mai contau. imi aduc aminte de proiect, imi aduc aminte de un mesaj scris si daca l-am expediat, imi aduc aminte de persoana care trebuia sa ajunga mesajul. toate imi sunt luate din cap ca un glont. capul imi este gol, dar vad aceste amintiri deasupra si intr-o fractiune de secunda fug. cu o disperare extrema fug dupa ele. dar niste oameni, forte putin mai aveam si le puteam prinde, mi-au pus piedica. am fost nucleul batjocorilor lor. m-au batut cu cruzime. am simtit piatra cubica, rece si umeda pe pe obraz.